La capitolul despartiri sunt varza, praf, sau cum vreti voi sa-i spuneti. Si aici ma refer la despartiri de orice fel, chiar si pe termen scurt.

Fie ca e vorba de el, de o matusa care nu mai sta in tara, de o prietena pe care nu o sa o mai vad curand, sau de parinti, de fiecare data cand imi iau ramas bun de la cineva drag, ceva in mine se rupe. De lipit la loc se lipeste temporar atunci cand are loc revederea…pana la urmatoarea despartire.

Am stat sa ma gandesc de ce imi vine atat de greu sa-mi iau ramas bun…Am ajuns la concluzia ca atunci cand ma aflu in situatia asta, am mereu ganduri dubioase, cum ca e posibil sa fie ultima oara cand vad persoana respectiva. Asta cred ca ma sperie cel mai tare. Si din acest motiv ii spun persoanei in cauza ca o iubesc, ca ii voi duce dorul si… si incep sa plang necontrolat, mult, in hohote, de parca aceea ruptura despre care va spuneam e una fizica, iar durerea o simt in mod cat se poate de real.

E cumplit sa simti asta de fiecare data cand cineva drag pleaca de langa tine, chiar daca stii in proportie de 99,99% ca se va intoarce bine mersi in bratele tale. Asa ca dragilor, incercati sa plecati cat mai  rar de langa mine.