Despre „Te iubesc”-uri am mai scris. Toata lumea spune ca sunt doua cuvinte greu de rostit, asta pana cand le simti cu adevarat. In momentul ala ti se par cele mai firesti…Si le-ai sopti, le-ai scrie, le-ai striga cu toata puterea plamanilor tai in fata acelui cineva.

Aceste „Te iubesc”-uri insa, cred ca devin o problema atunci cand sunt folosite pe post de „parola”. Nu e curios cum unii oameni au senzatia ca daca spun cuvintele magice, totul le este iertat?

„De ce ma tot suni? Lasa-ma, sunt cu prietenii mei!”…urmat de „Te iubesc!” . Cum poti sa crezi ca asa ceva functioneaza? Cata vreme crezi ca ea o sa te creada? Nu vezi ca prin repetitia asta agasanta risti sa o sufoci si sa o scarbesti, iar pentru ea, mai mult ca singur, „parola” isi va pierde valoarea?

Mi se pare „fantastic” barbatul care ii aduce flori dupa ce a lovit-o, care ii spune ca o iubeste dupa ce o insala, si in general…barbatul care nu respecta femeia de langa el, dar care totusi sustine ca „il echilibreaza”.

(Pentru ea. Si impotriva barbatilor care fac atatea femei sa puna la indoiala un „te iubesc”.)