Data viitoare cand cunosti un baiat, cere-i CV-ul. CV-ul amoros, desigur. Fiecare barbat ar trebui sa vina cu o hartie lipita de piept, o hartie care sa iti spuna ce angajari a avut in trecut (relatii), scrisori de recomandare (din partea fostelor…marturiile lor), motivul pentru care a fost concediat (adica de ce i s-au dat papucii) si restul detaliilor picante.

Un asemenea document ar fi cu adevarat de folos in cazul in care ar fi legalizat, stampilat, aprobat,etc. Ai avea siguranta ca macar ce scrie acolo, negru pe alb, este adevar si nu minciuna.

Firea umana e supusa greselii. Cu totii spunem minciunele, fie necunoscutiilor, fie celor dragi. Unora pentru ca vrem sa-i evitam, vrem sa ne eschivam…altora pentru a nu-i rani, pentru a-i proteja. Majoritatea minciunilor isi gasesc justificare.

Singurul om care din punctul meu de vedere merita condamnat pentru minciuna, este cel care minte dintr-o placere sadica, cel caruia ii place sa urmareasca efectul minciunii sale cum se rasfrange asupra celor din jurul sau. Ce e de facut in cazul acestuia? De ce nu sa nu vina cu CV-ul infipt in frunte? De ce sa nu merite cei din jur sa stie cu cine au de-a face? Ar preveni multe rani inutile, ar economisi timp…ce-i drept, ar deveni persona non grata dar ganditi-va numai la toti oameni cu care ar veni in contact, toti cei care ar vedea din timp ca au de-a face cu un mincinos cronic!

Daca gasesti un vierme in salata, ce faci? Il arunci in gradina, sa gaseasca alta planta pe care sa o distruga? Sau infigi cutitul in el?…Asta e dilema si cu mincinosul. Pacat ca nu-i putem infinge CV-ul in frunte…pacat ca e in libertate.