Omul nu se schimba niciodata. Am auzit asta de multe ori si cred ca pe termen lung e o afirmatie valabila. Insa pe termen scurt, sunt convinsa ca fiecare dintre noi sufera anumite…schimbari. Acceptam compromisuri mici de dragul persoanelor din fata noastra. Le acceptam de dragul unei discutii cu ei, pentru ca ne place sa le dam dreptate si sa vedem cum ii entuziasmeaza asta…pentru ca ne apropie de ei inca putin.

Un exemplu potrivit l-am dezbatut la facultate cu prietenii: femeile care merg pe stadion. Femeile fac asta din doua motive: fie au fost crescute intr-o familie in care acest sport este adorat, fie pentru iubit. Nu sunt putine cele care atunci cand intra intr-o relatie cu un barbat pasionat de fotbal, devin la randul lor interesate de echipele fruntase din Campionat, de transferuri, demisii si alte discutii aparute in jurul unei mingi de fotbal. E curios pentru persoanele apropiate ei…pentru prietenele ei…cum deodata o vad pe tipa care purta adidasi doar la sala, renuntand la pantofii ei stralucitori de fiecare data cand echipa preferata a iubitului ei joaca acasa. De multe ori, aceste schimbari se autodistrug, odata cu relatia. Ea incepe sa urasca tot ce tinea de el, inclusiv fotbalul. Isi aminteste ca nu suporta hainele sport, lipsite de feminitate si rasufla usurata cu gandul ca nu va mai fi nevoita sa le poarte. Nu mereu, dar de multe ori se intampla asa.

De ce o persoana care are capacitatea de a imbratisa des astfel de schimbari este condamnata? De ce consideram un astfel de om ca fiind slab, cu o personalitate moale? De ce nu il vedem adaptabil, cu un grad mare de toleranta? De ce nu poate sa-i placa si plaja plina de alge din Vama Veche, dar si un cocktail colorat sorbit pe un sezlong in Marsilia? De ce avem o problema cu cineva care vede farmecul intr-o plimbare in parc si o vata de zahar pe bat, dar si sa cineze la Hilton? Cand a devenit un astfel de om…cu o gama larga de gusturi, un om slab care se indoaie dupa cum bate vantul?