Ma intreaba daca sunt bine, ce am patit, cand si unde…imi pune 10 intrebari fara ca macar sa respire. Ii zambesc, il imbratisez si ii soptesc „sunt bine”. Ma conduce la masa, imi ofera paharul cu vin, dar nu-si poate desprinde privirea de la genunchiul meu inrosit. Cu mana dreapta duce tigara nervos la gura, iar cu stanga aprinde si stinge bricheta. Ii iau bricheta si il tin de mana. „Nu ma mai doare. Sunt bine, a fost doar un accident…din vina mea. Iar am fost neatenta.” Ma tot gandesc la o modalitate de a-l face sa ma asculte..sa ignore o rana superficiala si sa fie atent la subiecul pe care vreau sa-l aduc in discutie, care este cu adevarat dureros. Sorb o gura de vin, gandindu-ma ca poate prind curaj mai repede. „Hai, spune-mi cum a fost azi…ai reusit sa termini romanul?”/ „Da, Clara, am reusit. Stii capitolele 3 si 9, care imi dadeau batai de cap….(ii mai fugeau ochii la ciorapul rupt, dar macar incerca sa se concentreze la altceva) le-am schimbat putin, cat sa fie coerent intregul roman. Sunt chiar multumit de ce a iesit. Diseara cand ajungem acasa, il citesti.”  Cum sa ii spun? Cum fac sa ii spun ca nu mai pot continua asa?

„Iar Clara? Iar vrei sa purtam discutia asta? Nu, nu am nevoie de timp, nici de spatiu…Nu am pe cine uita, pentru ca inainte de tine nu imi amintesc de nimeni altcineva…o data ce te-am cunoscut pe tine am uitat restul…acum esti numai tu..si cu mine. Am ramas doar noi. Nu aud daca trec masini pe langa noi, nu aud copiii care plang, mamele care ii cauta speriate, nu aud oamenii de la mesele din jur si nu aud cainele care latra peste strada. E ca si cand auzul nu imi e sensibil la altceva in afara de vocea ta. Cunosti sentimentul? Spune-mi! Stii despre ce vorbesc?”

Ma uitam la el si auzeam tot ce am vrut vreodata sa aud din gura unui barbat. Nu pot face asta…Nu aici. Ce a fost in capul meu?? Un loc public? Diseara. Acasa. Asa e cel mai bine.

Ne terminam vinul si pornim spre casa. Ma strange de mana de parca simte pericolul ce-l asteapta dupa colt…iar eu ii evit privirea..sunt o lasa, stiu.

Romanul e intr-adevar reusit si i-o spun. Sarbatorim impreuna..dansam fara muzica, bem vin de parca ar fi apa iar noi insetati am cauta cu limba fiecare strop din pahar…si facem dragoste. Adormim in asternuturi transpirate iar pe mine ma trezeste sentimentul acut de vinovatie. Ma ridic, fac un dus si ma intorc sigura pe mine, convinsa ca asta e momentul.

„Ce e cu figura asta grava, Clara?”

„…Nu mai pot asa. Iarta-ma. Credeam ca in timp te voi iubi asa cum stiu ca pot. Vreau asta…dar nu merge. Eu aud zgomotele din jurul nostru atunci cand ma privesti, eu aud copiii si parintii, aud pana si musca aia enervanta care se aseaza pe cartea mea. Nu crezi ca asta spune ceva important?”

Avea o fata ingrozita, de parca i-as fi spus ca am uitat tigara aprinsa pe manuscrisul abia finisat. Nu l-am vazut insa, niciodata atat de tare, atat de puternic. S-a ridicat, s-a imbracat si in drumul spre usa mi-a spus ca spera sa nu ma gaseasca la intoarcere. Nici pentru macar o clipa nu a intors capul…L-am urmarit cu privirea de la fereastra, in timp ce traversa. Nici macar atunci nu s-a uitat in urma.

later edit: prima parte o gasiti aici .