E soare si e cald. Vantul abia imi atinge materialul fustei si o provoaca la dans. Merg pe stradute intortocheate si inguste, merg din ce in ce mai repede, merg apasat si incep sa descopar o melodie din sunetul tocurilor lovite de trotuar. In spate las voci subtiri de copii care sar coarda, chicotesc si joaca sotronul…ce sunete colorate.. Trec grabita pe langa doi batrani care joaca sah, la scara blocului..si ma incanta sa ii vad zambind, sa ii vad facandu-le cu mana sotiilor de la etajul 1, care beau impreuna o cafea. Incep sa ma simt vinovata..daca observ toate detaliile astea care, ce-i drept imi inveselesc ziua, inseamna ca nu ma grabesc suficient de tare…iar el ma asteapta. Incep sa alerg usor si sper sa nu ma impiedic, pentru ca stiu ca e foarte posibil..ma cunosc. Ma uit la ceas si aflu ca am intarziat deja cu mult peste sfertul de ora academic, cand timpanele imi sunt zguduite de un Beatle care goneste pe langa mine si ma dezechilibreaza. Era imposibil sa nu cad si chiar sa ma ranesc. Tocmai acum, tocmai azi…azi, cand trebuia sa arat impecabil in fata lui. Mainile imi preseaza o batista (cumparata din motive pur estetice, se pare ca mi-am descoperit o noua pasiune-colectionarea batistelor vechi, din anticariate, cu dantelarie deosebita) pe genunchiul zgariat. Materialul fin se distruge centimetru cu centimetru, inrosindu-se cu rapiditate. Ma sperii putin, ca de fiecare data cand vad sange. Un copil vine langa mine si ma cearta : „vezi?de asta imi spune mama mereu ca nu e bine sa alergi. doare?”- si se uita la mine cu ochii mari si umezi, afectat de parca s-ar fi ranit chiar el. „Nu micutule, uite…nu ma doare deloc. Si sa stii ca mama are dreptate, nu e bine sa alergi. Promit sa fiu mai atenta.” . Se uita putin suspicios dar la indemnul meu, fuge inapoi la prietenii lui si isi continua jocul. Ma ridic incet si imi incerc piciorul lovit. Pot merge. Incep sa ma gandesc ca micul meu accident mi-a mancat destul de mult timp si ma tem ca nu cumva sa plece. Inca putin. Nu mai am mult pana acolo. De ce incepe acum sa bata vantul? Si de unde vine cu atata forta si incotro se grabeste? Ma tem de furtuni de mica si moment mai nepotrivit decat prezentul, pentru una nu exista. Incerc sa grabesc pasul, dar piciorul nu-mi permite. Si cine a pus scarile astea aici? Si de ce sunt atat de multe? Ajung la ultima treapta rasufland greoi, dar decisa sa nu renunt. Strabat parcul „indragostitilor” (supranumit asa printre localnici datorita numarului impresionant de mare de indragostiti ce-si fac veacul pe bancile si aleile astea ascunse) si in graba mea cred ca pun ochii si pe vecina de la 3, iar tipul ala nu seamana deloc cu logodnicul ei. Dar nu am timp. Traversez si vad cafeneaua. Ii vad prelata verde si prafuita, sub care s-au imbratisat atatia, sub care s-au rostit numeroase declaratii, sub care s-au frant atatea perechi, sub care s-au legat la fel de multe. Incerc sa il gasesc cu privirea, pe masura ce ma apropii. Incerc sa imi „repar” imaginea cat de cat, imi corectez tinuta, imi intind rochia pe corp din cateva miscari rapide, trec degetele prin par si incerc sa fac abstractie de ciorapul rupt. Uite-l. Ma asteapta cu un pahar cu vin rosu. Cand ni se intalnesc privirile, raman blocate cateva secunde, de parca asta e momentul…de parca numai noi ramanem..de parca numai noi am fost. Cand se dezmeticeste, isi da seama ca schiopat si se grabeste inspre mine.

-Va continua-