Plec. Ma duc sa-mi petrec cateva zile in compania unor buni prieteni. Unii mai buni decat altii. De unii mi-e mai dor, de altii mai putin. Abia astept sa stam afara, sa povestim tot ce ni s-a intamplat de cand ne-am vazut ultima oara, cu o bere si o punga de chipsuri in fata (da, Luci, acum un an, in exact aceleasi imprejurari, tu m-ai invatat cu berea!) si sa ne minunam de frumusetea muntilor din jurul nostru. Abia astept serile in care iau cinci bluze pe mine si tot parca ar merge si a sasea, serile in care stam toti la un loc in jurul unuia singur…ala care are chitara in maini. Abia astept jocul de-a gazela…cu toate ca am impresia ca anul asta voi fi detronata. Abia astept sa urc pe munte fara sa rostesc un sunet…sa aud numai respiratia grea a celor din jur, care sunt la fel de „oraseni” ca si mine, la fel de neantrenati. Abia astept sa vad baietii cum se strivesc la un „lapte-gros”. Vreau sa ma intorc de acolo mai calma, mai senina, mai plina de viata, cu mai mult chef de absolut orice, cu zambetul imprimat pe fata (ca amprenta unui deget pe pielea mea)…vreau sa ma intorc cu bateriile incarcate…cu avant..cu forte noi si mai impacata cu mine insami decat sunt acum, la plecare.

Cheile Butii, here i come!