Stiu ca poporul roman este unul mai special, si da, stiu ca am preluat de la americani mania asta tampita pentru presa de scandal. Faptul ca imi dau seama de problema nu ma face sa trec mai usor peste dezgustul pe care-l am pentru trusturile de presa care ne servesc pe tava in fiecare dimineata, pranz si seara, prajituri cu Zavoranca, tocanita cu  Elodia sau friptura la cuptor cu garnitura de Elena Basescu.

Ma intreb daca sunt multi ca mine out there, pentru ca stiu oameni care au renuntat cu totul la televizor. Asa ceva nu pot sa fac pentru ca sunt obsedata de filme si seriale, deci iese din discutie. Problema deci, va exista mereu. Sa inteleg ca ma va durea mereu degetul cu care zappez canalele TV?

As vrea sa fac o comparatie, un fel de “cum de ei pot, iar noi nu”.. doar ca stiu ce veti spune: “francezii urasc americanii”. Ca sa fiu coerenta, vreau sa pun in paralel doua emisiuni : “Pariu ca stiu!” si  “Question pour un champion”. Cea din urma ruleaza de ani de zile la francezi, stiu asta pentru ca bunicul meu o urmareste de o vesnicie. Prima insa, cea de la noi, este un monument de prostie, de teatru ieftin si de …as spune misoginism extrem, insa adevarul este ca sunt multe femei care urmaresc emisiunea si se amuza copios. Nu inteleg cum se face ca oamenii care urmaresc acest gunoi de emisiune se simt totusi inteligenti, lasandu-se amuzati de niste fete care fac pe proastele, pentru cateva sute de euro.

Cum se face ca la romani nu prind emisiunile de cunostinta generala, ci emisiunile cu prosti si pentru prosti? Noi de ce nu putem sa fim stimulati intelectual? De ce preferam sa aratam cu degetul si sa radem, in loc sa ne gadilam putin neuroni, sa ii dezmortim?

Azi se face o saptamana de cand am ajuns in taramul marmotei care inveleste ciocolata in staniol. Nu stiu cand a trecut o saptamana, deci incep sa cred ca ceasurile elvetiene merg mai repede decat celelalte. Asadar, cateva constatari :

- elvetienii sunt mai frumosi decat imi aminteam (nici elvetiencele nu-s rele deloc)

- pentru ca imping des caruciorul prin Lausanne, va pot spune ca traficul e impecabil, nu exista aglomerari in intersectii, iar pietonii au mereu prioritate. masinile se opresc instantaneu atunci cand vad ca esti in dreptul trecerii de pietoni.

- oamenii iti zambesc mereu pe strada si iti multumesc pentru orice fleac. amabilitatea lor m-a frapat.

- masinile Mini sunt la fel de multe aici precum Logan-urile la noi.

- elvetienii spun cu gura lor ca nu exista oameni saraci in tara lor micuta, asadar nu se feresc sa-si recunoasca statutul…iar asta fara sa para snobi. voi posta poze cu o casa senzationala, a unui bancher pensionat (pozele 7,8 si 9), pentru a va forma o idee.

- apropos de locuinte, nu exista case sau blocuri urate aici- in plus, toate sunt infrumusetate cu muscate la ferestre, iar in cazul in care nu le cumperi tu, ti le cumpara primaria- how`s that for a shocker?

- orasul este infrumusetat in permanenta : toate spatiile verzi sunt sub supraveghere atenta si se lucreaza la ele in mod constant.

- femeia de serviciu nu arata a femeie de serviciu – am crezut ca este o vecina.

- omul care strange gunoaie, pentru ca nu pot sa-l numesc gunoier, arata impecabil, ne-a salutat de parca eram prieteni de o viata si si-a vazut in continuare de treaba.

- am ochit in centrul orasului cateva tiganci romance cu plozii in brate – nu stiu cum de au ajuns aici.

- ceva ce m-a socat si de data asta la venirea aici este faptul ca toti sunt incredibil de bogati…ok, toti o duc bine, dar cei care o duc foooaaarte bine sunt multi. si ce imi place la ei este ca sunt subtili, nu isi etaleaza banii cu louis- vuittoane si birkin bag…femeile sunt stilate, cochete (nu sunt chic precum pariziencele, but still) si au un aer relaxat…  barbatii sunt foarte chipesi si aranjati, iar daca te plimbi prin centrul lausanne-ului o sa poti constata ca majoritatea sunt la costum – ai dracu bancheri!

- nu toti fac o facultate aici, iar unii dintre cei care aleg sa nu o faca ajung sa castige mai multi bani decat absloventii…deh, unele meserii sunt mai banoase decat altele.

Va las cu multe ganduri bune, curate si insorite (cu toate ca momentan ploua aici), si pe curand!

P.S.

Am cea mai frumoasa verisoara din lume. Clara are 2 luni jumatate si este adorabila! Miroase a flori de salcam, are genele familionului meu si cred ca o sa o ascund in bagaj la intoarcerea acasa!

Credeam ca pustii de azi nu mai stiu sa se joace “afara”, sa foloseasca frunzele pe post de bancnote si sa faca mancare din pamant ud, sa caute melci si sa le cante, sa se uite unde zboara gargaritele ca sa stie unde o sa se marite, sa joace sotronul sau elasticul, sa colectioneze surprizele de la guma Turbo sau napolitanele Koukou-Roukou, sa faca baloane din sapun si sa se intoarca seara, pe intuneric in casa, cu genunchii juliti, cu mainile murdare de praf si cu hainele transpirate.

M-am inselat. Poate doar partial, ce-i drept, pentru ca Internetul a inlocuit multe din toate activitatile astea. Insa vara asta am avut bucuria sa stau pe fereastra si sa zambesc tamp urmarind cu privirea copii care s-au ascuns printre flori si pomi, jucand “De-a v-ati ascunselea” si asezandu-se pe un prosop la soare unde si-au intins jucarii, mingi si tot felul de traznai. Recunosc, erau si cu telefoanele mobile la ei, ascultau muzica, insa trebuie avut in vedere faptul ca suntem totusi in 2009.

Asadar, sunt fericita. Sunt fericita sa vad copii care sunt copii, nu adolescenti la varsta de 10 ani.

How do I love thee? Let me count the ways.
I love thee to the depth and breadth and height
My soul can reach, when feeling out of sight
For the ends of Being and ideal Grace.
I love thee to the level of everyday’s
Most quiet need, by sun and candle-light.
I love thee freely, as men strive for Right;
I love thee purely, as they turn from Praise.
I love thee with a passion put to use
In my old griefs, and with my childhood’s faith.
I love thee with a love I seemed to lose
With my lost saints, — I love thee with the breath,
Smiles, tears, of all my life! — and, if God choose,
I shall but love thee better after death.

Elizabeth Barrett Browning

Vineri seara-plecarea. Autostrada cu vesnicul CD. 4 fete vesele si guralive.”Coboara din masina, Diana!”  Cazare decenta. Party animals pana dimineata. Guillome. Cuba-Libre, tequilla si beri. Dans, dans si iar dans. Dansul care s-a continuat si in vis. Vezici slabe all around. Bancul cu “Hapsanul”  Plaja all day long si consum serios de lichide. Viermisori in mare si ciupituri multiple. Cantarea cu “Nebun de alb”. Cainele care latra “HUBBA HUBBA”. O splendoare de femeie. Barfele unora despre fosti si visele altora despre actuali. “Traieste dar se simte rau!” Pit stop in Cta si o masa copioasa. Slurp. Drumul de 9 ore spre Bucuresti : 5 fete, muzica, pitstopuri la benzinarii, “hausarii”, oboseala si nervi, dar cu cel mai dulce final –>somn.

Am gasit undeva in strafundurile internetului aceasta secventa dintr-un film, care sincera sa fiu nu stiu cum de mi-a scapat (e din 2007), dar maine seara am senzatia ca o sa-l vad. Pare a fi exact genul de film care sa ma gadile, scris bine, scris cu suflet… Mi-a placut replica ei, in timp ce nara discutia :

You love his sneezes more than anyone else’s kisses…

Si iata ca am reusit sa merg cu el la mare. Toata tara era umbrita de nori si scaldata in ploi (de la el am inceput sa vorbesc in rime), iar la mare era canicula.

Vreme superba, soare, briza, sezlonguri, prieteni, cafeluta din fiecare dimineata in curte sub gutui, faimosul Jay-Jay si fantastica Leila, o minunatie de copil (Briana), nisipul fierbinte (si nu, nu este un cliseu!), frappe-ul al carui nume cineva il uita in fiecare zi, mult Cuba-Libre, Cucaracha pe-nserat, lacrimile varsate zilnic pentru Jackson-omul-candva-negru, “Necuvintele” lui Nichita insotite de cel mai frumos,romantic si original P.S. din lume, prajitul la soare de dimineata pana seara, pauza de la terase pentru o seara cu Rocknrolla al lui Guy Ritchie, familionul adunat in jurul mesei la fistic si Jack (mai mult pentru unii decat pentru altii), Dr Pepper ici si colo, Vio harnicuta, vesnic amabila si zambareata, ziua cu fructe incheiata pentru cineva cu un mesaj primit in cel mai neobisnuit loc cu putinta, gandacei ce miroseau a menta, multa iubire, si mai multa iubire si declaratii de tot mai multa iubire…fericire din belsug – ce poti cere mai mult de la 9 zile frumoase petrecute in doi ?

P.S.

Soon dude…in ritmul asta, sooner than you might think…

“Spune-mi, daca te-as prinde-ntr-o zi

si ti-as saruta talpa piciorului

nu-i asa c-ai schiopata putin, dupa aceea,

de teama sa nu-mi strivesti sarutul?…”

Nu mai stiu nimic. Este un haos total in mintea mea in secunda asta. Sunt complet imprastiata si ma simt ca intr-un magazin in care imi fuge privirea catre toate culorile si modelele de haine.

Imi zboara in minte toate lucrurile cu putinta : bani, licenta, masterat, drumul de poimaine catre mare cu el – el pe care in sfarsit o sa-l vad-  si bagajul pe care l-am facut incredibil de calma…parca prea calma…atat de calma incat ma tem ca atunci cand o sa ajung la mare o sa imi dau seama ca nu mi-am luat deloc ce-mi trebuia. Si ma mai gandesc la Clara pe care tot incerc sa o vad pe webcam, dar se pare ca doarme la fel de mult ca mine. Din cand in cand imi amintesc de blogul meu drag pe care se pare ca l-am lasat in paragina…si nu pot decat sa-l compatimesc si sa sper ca o sa apuce si zile mai bune.

Ma mai gandesc si la pasiunea mea pentru fotografie, care se pare ca a fost la fel de neglijata in ultimul an ca si multe altele. Mi-e incredibil de dor sa ma plimb prin oras si sa fac poze care sa-mi gadile imaginatia.

Nu-i nimic. Trebuie doar sa am rabdare, si stiu asta. Rabdare sa treaca ziua de 19 iulie, sa se incheie tambalaul cu licenta si sa fug spre Clara, unde voi face si poze, ma voi si plimba, imi voi vedea matusa dupa un an si jumatate de zile si bineinteles ma voi lafai in H&M pana o sa-mi iasa pe nas. O sa va postez de acolo si o sa va arat casutele cu muscate la ferestre si oamenii frumosi care se plimba pe strazi curate. O sa va povestesc despre o tara civilizata si sunt convinsa ca voi avea ce sa va spun si la capitolul “prea multa civilizatie ma face sa imi fie dor de tigani care striga “papusaaaa” si desigur, de claxoane turbate”

Pana atunci insa, o sa am parte si aici, mai aproape de casa, de destule bucurii. Sper ca la intoarcerea de la mare sa va spun povesti frumoase, insa nu promit. Odata ce ma intorc in Bucuresti trebuie sa pornesc motoarele la maximum cu licenta.

V-am pupat dragilor si mandrelor,

O saptamana frumoooaaaaasa!