“Fetele bune ajung in Rai, fetele rele ajung unde vor ele”

Candva, am fost o fata buna. Mi se zicea printre prieteni, “mama ranitilor”. Intr-un fel, eram mandra de asta, imi placea sa stiu ca sunt umarul pe care poate veni oricine sa planga. Nici macar nu trebuia sa-mi fie apropiat. Candva am fost acolo, am ascultat of-urile si am incurajat oameni pe care abia ii cunoscusem si care ma vedeau deschisa la grijile si temerile lor. Era intr-un fel, un semn ca sunt o persoana calda, care emana incredere si prietenie. Cum sa nu te mandresti cu asta?

Nu stiu exact in ce moment al adolescentei, poate al saltului catre maturitate, am scapat de aceasta eticheta. Stampila de pe fruntea mea, pe care scria raspicat “vino, te ajut!” s-a sters, s-a dezintegrat in tenul ce trecea de pubertate (cel putin teoretic, dar nu vorbim acum despre problemele tenului meu). Am ramas prietena celor dragi, am ramas omul deschis si intelegator, dar doar pentru cei care trec de ironia si sarcasmul de la suprafata. Nu cred ca am devenit neaparat o “fata rea”, e cam fortat termenul in cazul meu, dar sa zicem ca increderea mi-a fost tradata de suficiente ori, sau poate suficient de dureros, incat am fost calita…ochii naivi mi-au fost deschisi catre meschinariile, invidiile, rautatile si perversiunile oamenilor in mainile carora imi asezasem sperante, ganduri si vise. Cand ti se intampla asa ceva, nu poti ramane pasiv, incerci sa te protejezi si devi putin egoist, astfel renuntand la “coroana mamei ranitilor”. It was fun while it lasted, dar sa zicem ca am invatat ca in viata ai nevoie si sa fi ascultat, nu doar sa asculti.

Diferenta dintre fata buna si cea rea este una destul de simpla : prima isi doreste o viata de apoi printre rauri de lapte si miere, sub umbra unor pomi cu roade bogate, in timp ce cea de-a doua prefera sa traiasca “acum si aici” cat mai bine si frumos. Voi ce alegeti? Sa visati la dragostea fara cusur, ignorand orice relatie cu potential, sau sa riscati sa fiti ranita in cautarea ei? Sa asteptati sa creasca salariul de la luna la luna, sau sa va faceti mici bucurii lunare? Sa asteptati cu sufletul la gura, suferinde, revederea omului drag, sau sa va bucurati de amintirea ultimelor clipe petrecute impreuna?

Va las cu aceste ganduri si cu marturisirea ca nu regret era “fata buna” dar nici evolutia catre “altceva”.

(inspiratia postului a venit citind cartea Mihaelei Nicola)